Cinefil – Critic – “Funeralii fericite”

June 8, 2013 Mihnea Columbeanu Cinefil

Mihnea Columbeanu ne încântă cu o nouă recenzie, de data aceasta despre Funeralii fericite, despre care am scris și eu în urmă cu câteva zile.

“Funeralii fericite” – Regia salvează filmul

Funeralii FericiteSuprarealism? Alegorie? Absurd? Mai vedem…

Dacă ţinem neapărat să facem o comparaţie cu “Nunta Mută” (2008), al doilea film al lui Horaţiu Mălăele creşte şi coboară în proporţie aproape egală. Câştigă la nivel de realizare, confirmând apetenţa lui Horaţiu pentru modul de expresie cinematografică; pierde în planul poveştii (şi, mai concret, al scenariului), poate şi pentru că, de astă dată, pe afiş şi generic Horaţiu nu mai figurează drept co-scenarist.

Un principiu elementar al esteticii afirmă: “Originalitatea nu înseamnă neapărat a spune ceva ce ce nu s-a mai spus – ci a spune ceva ce s-a mai spus, dar într-un mod cum nu s-a mai spus.” Firesc: e greu să inventezi o temă, o idee, un subiect, o poveste pe care să n-o fi abordat şi cel puţin câţiva înaintaşi. Cel puţin la nivel ideatic, majoritatea filmelor ne spun că: “Binele învinge răul – dar nu fără un anumit preţ”, “Dragostea învinge orice – chiar şi cu preţul sacrificiului de sine”, “Nu există vieţi ratate – există doar destine neînţelese”, “Orice viaţă are un sens – dar adesea sensul ei stă în fapte mărunte”, şi multe altele. Ultimul exemplu de mai sus constituie şi ideea “Funeraliilor fericite” – dar nu e singurul loc comun. Regăsim cărări bătute şi în sfera tematică: “Omul în faţa morţii”, şi în zona subiectului: “Un om simplu află când va muri”, şi într-a poveştii: “Trei prieteni întâlnesc o ghicitoare care le precize morţile. N-o cred. Primii doi mor rapid, conform premoniţiei. Atunci, al treilea începe să se pregătească de moarte.”

Şi gata.

Sau… aproape.

Aproape gata, fiindcă există şi un final (nu vi-l divulg – dar mare lucru nu rezolv, întrucât nu conţine nici un twist, nici o întorsătură relevantă, nici o concluzie).

Gata de tot, deoarece lăsând la o parte finalul, nici drumul până acolo nu comportă elemente novatoare. Câteva mici surprize mai apar, pe ici pe colo, prin părţile neesenţiale, dar spun prea puţin – doar la nivel imediat. Nu înnoiesc cu nimic vechea temă a confruntării omului cu moartea iminentă, nici nu exprimă concret ideea că “sensul vieţii stă în fapte mărunte”. Sub acest din urmă aspect, e inconturnabil rapelul la capodopera lui Akira Korosawa “Ikiru” (“A trăi” – 1952), un film extrem de mare, în realismul său nemilos, unde Watanabe (Takashi Shimura), un mărunt conţopist de primărie care a trăit zadarnic cincizeci de ani, aflând că peste şase luni va muri de cancer, îşi dedică toate energiile construirii unui… părculeţ pentru copii – şi moare fericit, dându-se în leagăn…! Ce imagine mai sublimă a “sensului vieţii regăsit în fapte mărunte” am putea găsi?

În asemenea situaţii, se impune ca autorul, conştient ce i-au luat-o alţii înainte, să ţină seamă de creaţiile lor, orientându-se spre a-şi aduce propria lui contribuţie – dar în scenariul lui Adrian Lustig, nici vorbă de aşa ceva! Antecedentele sale (non-pro)creative, dintre care se disting (parţial) “Nunta mută” şi (plenar) “Poker” (2010 – Sergiu Nicolaescu), “Ultimul corupt din România” (2012 – Sergiu Nicolaescu), “Minte-mă frumos” (2012 – Iura Luncaşu) şi “Puzzle” (2013 – Andrei Zincă) atestă că omul, nefiind profesionist, nu ştie nici să construiască scenarii, nici să comunice sensuri – pe el îl preocupă doar să înşire glumiţe bulevardiere. Ce-i drept, aici ca şi în “Puzzle”, a încercat ceva mai mult – amarnică deşertăciune! E ca şi cum un halterofil care până acum a săltat doar bare de cinci kile (cu magneţi – dar bine camuflaţi, de unde şi aplauzele plebei) s-ar pune să ridice brusc bare de cinşpe kile (tot cu magneţi – dar, din nou, folosind magnetul de reală putere numit Horaţiu Mălăele). De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere – noroc cu Horaţiu (şi ghinion cu Lustig, care de astă dată figurează şi ca… producător! Poate de-aia nici nu l-a mai lăsat pe Horaţiu să umble la scenariu.)

Concret:

Textul constă într-o succesiune de momente dezorganizate ale poveştii sumarizate mai sus, care de la un moment dat trec degeaba în zona absurdului deliberat (propaganda mediatică în favoarea lui Ionel “Lionel” Frunză, protagonistul, dezvoltată şi prin mitinguri şi marşuri, un mesaj al Papei, etc.), pentru ca în final să nu ducă nicăieri. Ce-i drept, ideea de a părăsi registrul realist ar fi meritorie în principiu – cu două condiţii: 1) să aibă o motivaţie; 2) să spună ceva. Dar nu spune nimic, dincolo de un “Ie-te-teee…!”, iar în materie de movitaţie, ignoră ambele variante: fie o construcţie din start a poveştii la graniţa dintre real şi ireal, fie un element care, la momentul potrivit, să justifice sau măcar să amorseze glisarea. Nici vorbă: brusc (ca-ntr-un vechi proverb etrusc), lucrurile se duc… nu în suprarealism sau absurd, cum era de dorit, ci pe arătură.

Apoi, la un nivel mai detaliat, ar mai fi de menţionat (n-am găsit altă rimă):

*Prologul (rezumat al vieţii lui Lionel) propune un fel de frescă succintă a realităţii româneşti. Ceea ce urmează nu se mai referă în nici un fel la acest context – rămâne doar o povestioară individuală. Adică, îi lipseşte factorul de generalitate – care, conjugat cu individualitatea, generează particularitatea (esenţa oricărui act artistic).

*Moartea primului dintre cei trei (Kiril – Mihai-Gruia Sandu) începe prin a fi interesantă: ţiganca i-a prezis că va muri “din cauză la o sinucidere”. Credem că se va sinucide. Când colo, sinucigaşul e un asiatic (de ce? De chichi, de michi, de trei lei ridichi, etc.) care se-aruncă de pe bloc, căzându-i drept în cap. Pân-aici, toate bune – da’ stai să vezi! Deci, ei doi s-au ciomnit cu aceeaşi forţă şi viteză uniform accelerată – dar Kiril moare, pe când asiaticul scapă non-vătămat şi o tuleşte de la faţa locului. Alooo, fizica de-a şaseaaa…!

* Celui de-al doilea (Igor – Igor Caras-Romanov) i se prezice că va muri înecat – când el era campion la înot! Ce mi-am zis: “A, rămâne încuiat în vreo pivniţă, ceva, şi aia o să se inunde!” Ce se-ntâmplă? Rămâne încuiat în vreo pivniţă, ceva, şi aia se inundă! Alooo, previzibilitateaaa…!

*Incomparabil mai previzibil şi gratuit stau lucrurile şi cu moartea lui Lionel – dar aici nu mai intru în detalii, ca să nu vă divulg finalul. Vă las să-l ghiciţi singuri – nu va fi greu. (Hint: nu vă aşteptaţi la ceva interesant!)

* Lionel e prezentat din start ca un român emigrat şi acum repatriat, dar inadaptat, pe care-l vedem în prolog vârându-se prin canale, şi apoi locuind într-un bloc de imigranţi. În schimb, are o slujbă decentă, cu funcţii de răspundere, la un birou, într-o firmă de construcţii. Aşa, şi? Care-i drama, care-i treaba?

* Vin nişte mafioţi care-l şantajează pentru taxe de protecţie. Când să dea rahatu-n ventilator, hop c-apare Igor şi descoperă că era prieten cu respectivii (că, de, toţi era ruşi!). Pupat toţi piaţa endependenţi, plecat şi din birou, şi din film, şi de tot. De ce?

* Altă inconsecvenţă: la un moment dat, cu câteva zile înainte de momentul fatal, Lionel are câteva întâlniri cu moartea – toate, ratate, ca să ne dea de înţeles că nu va putea să-şi devanseze sfârşitul; nu-i rămâne decât să aştepte sorocul. Problema e că aici lucrurile oscilează între logic şi ilogic. De exemplu, în primul caz, e aruncat într-un lac – şi, deşi nu ştie să înoate, scapă cu bine. De ce? Din motive de ordin practic – era apa mică, l-a scos cineva la timp, etc. – sau metafizic/fantastic (ca în “Den brysomme mannen” / “Omul problemă” – 2006, Lens Lien, unde moartea era imposibilă, orice s-ar fi întâmplat sau încercat)? Nu se precizează. Ulterior, alte câteva momente de risc sunt rezolvate prin factori strict realişti – şoferi care reuşesc să-l evite, sau perechea de faruri ce sugerează o maşină năvălind irezistibil… fiind, de fapt, doi motocilişti care trec prin stânga şi dreapta lui (secvenţă excelentă în sine!). Fapt este că lucrurile rămân în suspensie – nu la modul “implicit”, ci neîmplinit. Se impunea o decizie clară: fie salvări “realiste” (cu sugestie fatidică), fie “fantastice”(orice-ar păţi, nu moare), fie o combinaţie echilibrată şi limpede între ambele opţiuni.

* Când se dumireşte că i-a fost întors ceasul şi va suna iremediabil, ce face Lionel? Pregătiri de funeralii (incinerare, sicriu, costum) şi se baricadează-n casă ca să nu-l mai reguleze la cap unii şi alţii – unii, ca să-l jupoaie de obiectele pe care le va lăsa în urmă (ah! – unde-i secvenţa cu babele spoliatoare din “Zorba the Greek”, 1964, Michael Cacoyannis?); alţii, ca să-l mitingească entuziast că ei vor ca el să trăiască (fără nici un motiv – sau măcar pretext, cum am arătat mai sus). Ce-i drept, ăstora din urmă, Lionel le răspunde după un timp, invitându-i să-l pupe-n cur. Nici o problemă – şi eu aş fi făcut la fel, dacă eram protagonistul unui asemenea “scenariu”, dar… astea-s acele “fapte mărunte în care stă sensul vieţii”? …Şi-mi vine şi aici un exemplu referenţial: “Tache” (2007 – Igor Cobileanski). Şi acolo era vorba de un om care se pregăteşte pentru moarte -dar faptele lui mărunte (şi oarecum similare cu cele de-aici – adică nu era cine ştie ce erou nobil, ca Watanabe, se preocupa doar cum să plece frumos) chiar exprimau adevăruri de viaţă, fiindcă scenariul era scris de Mara Nicolescu, care ştie meserie, nene! Nene Lustig, hai că ţi-am găsit o meditatoare particoleră. Sună-mă şi-ţi dau telefonul ei (pe-al meu ai matale de unde-l afla, dacă-ţi propui).

* Şi-ar mai fi… da… ar mai fi… Dar să nu ne lungim.

Din fericire, aşa cum spuneam la început, tot acest haloimăs descrie un salt spectaculos trecând prin mâinile lui Horaţiu Mălăele. Întrucât imensa majoritate a spectatorilor nu numai că nu cunosc rigorile dramaturgiei de film, dar nici nu sezisează măcar la nivelul percepţiei inconştiente ignorarea lor, “Funeralii fericite” le va oferi un spectacol cinematografic valid şi pe deplin satisfăcător. Concepţia regisorală a lui Horaţiu e consistentă şi coerentă, începând încă din prolog (splendidă ideea ca îngerii să apară ca arlechini de pantomimă!) şi din introducerea imediat următoare – acel rezumat biografic construit din fotografii comentate, care aminteşte (deloc epigonic!) de Woody Allen. În continuare, naraţiunea curge fluent – dar nu numai atât. Horaţiu Mălăele propune (şi dispune) o imagerie creativă şi expresivă, mereu originală (compensând, în bună parte, lipsurile anterioare) şi, în multe puncte esenţiale, chiar impresionantă. Deşi plat din scriitură, finalul găseşte resurse pentru a emoţiona şi marca profund.

Pentru a dezvolta subiectul, se impune să subliniem că, din start, la fel cum făcuse şi în “Nunta mută”, Horaţiu îşi dovedeşte din nou capacitatea de a lucra cu actorii – şi nu numai datorită propriei lui formaţiuni şi bogate experienţe, ci şi din postura regisorală. Pe lângă propriul său rol, ca Lionel (unde comentariile sunt de prisos: îl avem din nou pe acel Horaţiu Mălăele nuanţat, ezitant şi mereu complex, ba vulnerabil ba exploziv, ba subtil ba expozitiv – într-un cuvânt, extrem de puternic), personajul lui se echilibrează, în mod surprinzător, prin Lili – un rol de mică întindere dar maximă percutanţă: vecina la rândul ei damnată (suferindă de cancer), regăsită alternativ în fruntea îngerilor-clowni-muzicanţi. Deşi apare în doar câteva secvenţe scurte şi economice, aici Crina Semciuc confirmă cu prisosinţă promisiunile din toate rolurile ei anterioare, printr-un joc stăpân pe sine, discret şi sugestiv – fie în registrul realist al dezăndejdii, fie în cheia echilibrată a autorităţii angelice. Modul în care pune punctul final, adăugându-şi datele interpretative peste ideile inspirate ale regiei, salvează multe dintre neajunsurile prealabile ale filmului, lăsând o impresie de neşters.

Foarte buni sunt şi Igor Caras-Romanov şi Mihai-Gruia Sandu – dar subfolosiţi, de vreme ce personajele lor, în esenţă principale, apar doar ca să dispară. În jur evoluează o galerie umană foarte bogată, din care s-ar distinge Gheorghe Ifrim (directorul magazinului de costume – la antipozi faţă de recentul său rol din “Domestic”, de Adrian Sitaru, dovedindu-şi disponibilitatea ca actor), Valentin Popescu (Cătălin – portretizând substanţial şi fin ca de obicei tipul omului de televiziune ahtiat după rating), Dorina Lazăr (Tanti Nela, administratora blocului de imigranţi), Virginia Rogin (ţiganca ghicitoare), Serghei Mizil (Albanezu), Alexandru Bindea (Peppino – cam supralicitând cu italienismele), Florin Zamfirescu (un homeless ofertant, dar expediat cam cabotin – nu se compară cu rolul de un plan-secvenţă din “Killing Time”, de Florin Piersic jr.), Tudorel Filimon (colegul interviewat), Bogdan Cotleţ (Marcel, vânzătorul gay compus cu discreţie), Constatin Chiriac (patronul salonului de pompe funebre), Adrian Ciobanu (agentul de asigurări), şi încă mulţi, mulţi alţii – inclusiv în cameouri fotografice. Cu ajutorul tuturor acestora, Horaţiu Mălăele întregeşte un mozaic uman pe cât de pestriţ, pe atât de reprezentativ în ansamblul său.

Foarte interesant se relevă modul de a-i filma, conjugând sobrietatea cu inventivitatea. La un prim nivel, cadrele sunt simple şi funcţionale – dar dincolo de aceasta se disting compoziţii discret-creative, mişcări de cameră insinuante, o iluminare elaborat stilizată (inclusiv graţie lui Viorel Sergovici, care adoptă o formulă de fotografie clasică propulsată credibil spre aria modernismului imagistic – aici ar fi multe de comentat, apropo de anumite titluri din cariera sa care contrastează între ele sub aspect valoric, dar o putem lăsa pe altă dată; de-ajuns să spunem că, bine îndrumat, Viorel îşi dovedeşte plenar calităţile profesionale şi artistice). Ca să nu ne mai pierdem în amănunte (deşi sunt destule de spus şi în privinţa asta), e suficient să menţionez că şi compartimentele scenografice de decoruri (Mihai Dorobanţu) şi costume (Maria Miu) sunt bogate şi creative, întregind consistent întreaga paletă plastică a filmului. O menţiune specială se impune vis-à-vis de muzica originală (sau… aproape originală) a celebrului Vladimir Cosma. Nu încape nici o îndoială că e de cea mai bună calitate şi completează perfect atmosfera şi starea emoţională – dar, la un ochi mai atent (sau, mai bine zis, o ureche mai atentă), se remarcă o prea mare aplecare spre stilul muzical al anilor ’70. Nu e de mirare, aceea fiind perioada de glorie a maestrului – dar, în raport cu subiectul actual, efectul e cam derutant (iar contrastul cu bucăţile diegetice contemporane, discordant). Dacă se dorea o folosire a muzicii spre a accentua caracterul atemporal al temei, ar fi fost de dorit o mai mare îndepărtare în timp – undeva, spre zonele clasice, eventual… În plus, chiar dacă mulţi aude puţini cunoaşte, compozitorul şi-a reluat tema din serialul «Les GrandesFamilles» (1989), ajustând-o pe ici pe colo.

Finalmente, cu ale sale mari minusuri şi mari plusuri, “Funeralii fericite” atinge oarecum nivelul unui exerciţiu de stil – relevant, însă, prin felul cum confirmă apetenţa viguroasă a lui Horaţiu Mălăele pentru regia de film. De vreme ce (ca să închidem simetria, în raport cu cele spuse la început), progresul faţă de “Nunta mută” ţine tocmai de acest aspect, am putea spera ca ascensiunea lui Horaţiu pe tărâmul regiei să continue în acelaşi ritm – cu o condiţie… N-o explicitez. Reiese limpede din toate cele expuse mai sus.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 iunie, 2013, 00:30-02:30
Bucureşti, România

 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Andrei-Florin Ciobanu - Powered by WordPress and HQ Premium Themes.