Ce ai face dacă ai afla că mai ai de trăit doar 30 de zile? Ţi-ai pune treburile în ordine, te-ai împăca cu lumea, ai pleca într-un loc cu mult soare, undeva unde ţi-ai dorit mereu să ajungi sau ai lupta pentru o soluţie, în ciuda pronosticului şi a sfaturilor medicale? Mereu am simţit că nu aş putea să îmi privesc sfârşitul cu seninătate, că nu e nimic glorios în a muri, nimic cu care să te împaci, nimic de câştigat dintr-o astfel de experienţă, dintr-un astfel de moment, din a şti, cu certitudine, că sfârşitul e foarte aproape. Poate de aceea nu am înţeles niciodată filmele în care protagoniştii îşi acceptă cu seninătate sfârşitul şi poate de aceea mi-a plăcut atât de mult Dallas Buyers Club.

Dallas, anul 1985. Ron Woodroof, un electrician pasionat de rodeo, femei şi droguri, află că are SIDA şi că mai are la dispoziţie 30 de zile pentru “a-şi pune lucrurile în ordine“. În America anului 1985, a fi HIV pozitiv era asociat de multe ori, în mod eronat, cu a fi homosexual şi era, în esenţă, o condamnare la moarte. Rasist şi homofob, Ron trece, rapid, prin o perioadă de negare, urmată de căutări febrile despre originea şi cauzele bolii, urmată de acceptarea diagnosticului şi lupta pentru procurarea singurului medicament care promite că îi poate aduce salvarea: AZT, aflat în faza testelor clinice pentru aprobare. Într-o luptă disperată pentru a-şi salva viaţa, Ron ajunge în Mexic, unde află că AZT are efecte adverse grave şi îşi pune toate speranţele în medicamentele Dr. Vass, un medic care şi-a pierdut licenţa de practică, dar care par să aibă efecte miraculoase. Astfel, lupta pentru viaţa lui se transformă într-o luptă pentru a comercializa medicamentele ilegale pe teritoriul Statelor Unite, împotriva unui sistem greoi şi corupt.

Deşi captivantă, acţiunea filmului în sine nu e spectaculoasă. Ceea ce face din Dallas Buyers Club un film frumos e faptul că pare şi se simte real. Atitudinea lui Ron în faţa morţii e credibilă şi am simţit că e exact ce am simţi oricare dintre noi la aflarea unei astfel de veşti: negarea lui, căutările febrile după un răspuns, lupta pentru o soluţie, euforia, speranţa, înecarea în vacarmul zilelor trecătoare, momentele de recunoştinţă, tristeţea, acceptarea, fiecare moment din film a fost realist şi credibil. Iar Ron e impecabil jucat de un actor pe care nu l-aş fi văzut într-un astfel de rol şi pe care e foarte posibil să nu-l fi recunoscut dacă nu aş fi ştiut că a câştigat premiul Oscar pentru acest rol: Matthew McConaughey, pe care până acum l-am asociat cu filme uşoare, comedii romantice ca “How to Lose a Guy in 10 Days”. Iar rolul lui e la fel de frumos completat de Jared Leto (Rayon), un travestit care i se alătură în afacerea numită Dallas Buyers Club şi luptă alături de el împotriva morţii.

Au fost momente, în primele minute ale filmului, în care mi-a fost greu să mă uit la ecran. “Ăsta nu e un film pentru ipohondrii.” am concluzionat. Am greşit. E mai plin de speranţă decât orice am văzut în ultima vreme, în ciuda faptului că e atât de fără speranţă. De văzut. Neapărat.