CRITIC – “The Purge”

June 27, 2013 Pitbull CinefilCritic

“The Purge” – Cum se ratează un subiect generos

Decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost

The purge - posterSubiectul nu e tocmai original. Cunoscutul scriitor disident rus Yuli Daniel (1925-1988), în proza satirică “Vorbeşte Moscova” (1962), imagina legiferarea unei “zile naţionale a crimei”, în care oricine putea ucide cu impunitate pe oricine voia. (Ulterior, în 1966, împreună cu confratele său Daniel Siniavski, a făcut obiectul unui proces-show politic, intrat în istorie ca “Procesul Siniavski-Daniel” şi soldat cu şapte ani de Gulag pentru Siniavski şi cinci pentru Daniel.)

Asemănarea nu se opreşte aici. Dacă Yuli Daniel, prin “ziua naţională a crimei”, oferea o alegorie a terorii şi genocidului stalinist, James DeMonaco, scenaristul şi regisorul actualului “The Purge”, propune un artificiu similar (o noapte naţională a crimei în S.U.A.), ca încercare de rechizitoriu la adresa Visului American. Există atât referiri străvezii la nişte “Noi Părinţi Fondatori” care ar fi pus bazele unei societăţi americane a viitorului apropiat (acţiunea se petrece în anul 2022), iar fenomenul respectiv ar sta la baza unei utopii nemaivăzute: şomaj 1%, criminalitate virtualmente nulă, prosperitate economică şi materială – şi numai pentru că, prin “epurarea” de o noapte, oamenii, fiinţe de pradă, funciarmente agresive şi ucigaşe, îşi descarcă pulsiunile violente şi în rest muncesc cu spor, pentru ţară şi popor.

Din păcate, schematismul pueril al formulei sare în ochi. Dacă Daniel şi construia ideea strict pe direcţii metaforice, DeMonaco încearcă un fel de soft-SF social serios, axat nu numai pe violenţa explicită şi viscerală, ci mai ales pe zona de conţinut uman. Înainte de a vedea filmul, cunoscându-i doar premisele, reflectam la posibilele dezvoltări logice de ansamblu: cum ar arăta, în mod credibil, o asemenea noapte a masacrelor la liber – şi, în continuare, societatea pe care o generează? Inevitabil, încercam să mă imaginez într-o situaţie similară – eu pe cine-aş omorî? După inconturnabilii demnitari, politicieni, magnaţi, guvernakiori şi alţi baştani prea bine protejaţi ca să intre în ecuaţie, gândul mi se îndrepta firesc spre factori de pericol (public sau personal) mai accesibil – escrocii imobiliari care-mi fac probleme de câţiva ani (şi nu numai mie), anumiţi ucigaşi de animale, etc. (Recunosc, mă încercau şi câteva intenţii de răzbunare…) Noroc că am destulă minte şi conştiinţă ca să ştiu că aşa ceva nu rezolvă nimic, ba chiar ar face numai rău (în primul rând mie, dar şi la un nivel mai amplu), aşa că totul rămânea un simplu exerciţiu intelectual (cam pervers, ce-i drept, dar în fond inofensiv – ba chiar igienic).

De ce am dat acest exemplu? Simplu: pentru că, automat, imaginam motivaţii cât de cât raţionale (deşi, evident, denaturate moral). Ca atare, în primele minute ale filmului, văzând o familie rezonabilă şi civilizată care se pregătea să stea cuminte-n casă, urmărind sân-bartolomeica noapte la televizor şi pe monitoare, baricadată cum se cuvine, încercam să-mi imaginez cam ce răfuieli s-or ascunde la mijloc, ce aşa-zis prieten de încredere va apărea să plătească poliţe, etc., etc… Pe scurt: căutam posibile motivaţii.

Or, ceea ce predomină nu are pic de raţiune – este strict pulsiunea ucigaşă instinctuală. De aici, şi eroarea de traducere a distribuitorilor noştri: “The Purge – Noaptea judecăţii”. Pesemne, şi ei au cugetat raţional, pe direcţiile arătate mai sus – aiurea-n tramvai, nimeni nu judecă pe nimeni, e doar căsăpire arbitrară la grămadă. Cei care ies la vânătoare de semeni o fac strict de-amoru’ artei – sau, mă rog, al crimei. Din capul locului, e o viziune nepermis de simplistă. De-ar fi numai atât, însă… În continuare, pentru ca fortăreaţa să fie penetrată şi să dezlănţuie iadul, scenariul lui DeMonaco propune cele mai forţate şi neverosimile pretexte – mai ales ţinând seama de faptul că “noaptea morţii” a devenit o tradiţie, deci ar fi de presupus că oamenii cam ştiu la ce să se aştepte şi cum să se ferească (dincolo de sistemele de securitate super-sofisticate şi super-vulnerabile). Ca să nu mai menţionăm şi nivelul de ansamblu: e pur şi simplu ridicol să ne închipuim că o societate care aplică o asemenea “noapte a morţii” legiferate se va însănătoşi fie şi doar infim, necum atât de spectaculos cum explicitează DeMonaco. Pe de o parte, va rămâne profund traumatizată, iar în plus ar fi inevitabil să urmeze răzbunările, vendettele, urile – inclusiv în celelalte trei sute şaizeci şi patru de zile ale anului – şi totul s-ar duce pe copcă. Două lucruri sunt evidente: DeMonaco nici n-are habar de psihologie (fie şi elementară, ca să nu mai vorbim de aia socială), nici nu-i pasă de extrapolări cât de cât raţionale. I-a venit şi lui un sfert de idee, şi acolo a rămas.

Totuşi, în chip surprinzător, băiatul ştie să filmeze binişor. Nu-i vorbă, le copiază cam ca răposatul Serj la vremea lui – amintind ba de “Night of the Living Dead” (1968 – George A. Romero), ba de “The Shining” (1980 – Stanley Kubrick), în special când urmăreşte roboţelul rulant pe pardoselile casei (în treacăt fie zis, o puşcă cehoviană care nu trage nici de frică, deşi e încărcată zdravăn încă de la prima apariţie) – dar, în linii mari, are niţică meserie-n el. Cel puţin în prima cincime, reuşeşte să acumuleze tensiune veritabilă – ca să aibă ce fleşcăi la fel de veritabil în continuare. Îi mai vin câţiva germeni de inspiraţie pe parcurs (mai ales răsturnarea premergătoare finalului – când apare familia din vecini), dar şi ăştia, numai pentru a se fâsâi di granda. A, şi abundă, evident, momentele în care, fix când careva din-äia räii ridică iataganu’ să harşt!, poc! îl puşcă din spate unu’ din-ăia bunii, care tomnai ce-a apărut în uşă. Deloc de mirare că, la secvenţele finale, care se voiau, vezi-dumneata, dramatice-foc şi tragice-fum, toată sala era pe jos de râs. Păcat că Tudor Caranfil n-a apucat să vadă – plecase după o rezistenţă eroică de-o oră în cap, neştiind că mai avea de suportat doar douăzeci de minute, că DeMonaco a zis că decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost.

Şi pentru că tot am vorbit de pastişe: dacă mai vrea cineva să se inspire din analiza asta, nu-l costă nimic – dar am o rugăminte: să indice şi sursa. Ştiu ei la cine mă refer…

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

26-27 iunie, 2013

Bucureşti, România

One Response to “CRITIC – “The Purge””


Vorbeste acum sau taci pe vecie.

Andrei-Florin Ciobanu - Powered by WordPress and HQ Premium Themes.