CRITIC: “Jobs” – Un film-portret semnificativ

August 26, 2013 Pitbull CinefilCritic

“Jobs” – Un film-portret semnificativ

Being your worst enemy
jobs
Nu-i dau numele, şi chiar nu are importanţă cine e – decât ca exemplu de ordin general, ca reper oarecum abstract. Un personaj arhicunoscut în România; personalitate extrem de puternică, hiper-activ, creativ, talentat; cândva, peste măsură de admirat, iubit, respectat… de-o vreme încoace, însă, orientat mai degrabă în direcţia unui con de umbră tot mai densă… din acelaşi motiv, deşi ne cunoaştem foarte bine, nu-l pot numi “un bun prieten”, oricât aş dori. Fiindcă e genul de om care, pe lângă numeroasele şi importantele lui calităţi, mai are şi acea particularitate ingrată de a fi “his worst enemy”. Am văzut cu ochii mei cum şi-a distrus numeroase relaţii substanţiale, de pe urma cărora avea numai de câştigat. Acum câţiva ani, când lucram împreună, ştiam deja că nu ţine pe nimeni mult timp lângă el – vine momentul când, fără nici un motiv anume, se debarasează de fiecare colaborator apropiat şi-şi caută altul. Aşteptam să-mi vină şi mie rândul. Şi mi-a venit… Ulterior (pentru că am păstrat totuşi legătura, oarecum), am putut vedea că mergea în continuare pe aceeaşi linie.

L-am recunoscut întru totul în portretul realizat de Ashton Kutcher lui Steve Jobs, rebelul imposibil care efectiv a schimbat lumea, începând din anii ’70. Cu două deosebiri semnificative – şi diametral opuse: pe de o parte, Jobs era caracterizat de o agresivitate şi mai extremă; pe de altă parte, avea o mult mai mare coerenţă interioară. Nu se lăsa până nu-şi ducea la capăt proiectele, oricât de nebuneşti păreau – şi avea forţa necesară pentru ca, în majoritatea cazurilor, să reuşească. Eşecurile, când surveneau, porneau fie de la cei din jur, incapabili să ţină pasul cu el, fie în mod indirect de la el însuşi – prin ingratul său talent de a-şi compromite multe relaţii constructive. Cum îi şi spune un personaj, la un moment dat: “Steve, you’re your worst enemy…”

Era de aşteptat să se facă şi un film despre Steve Jobs, după ce, în 2010, David Fincher a portretizat un alt «enfant prodige» al lumii contemporane, cea situată sub cupola atotcuprinzătoare a Internetului: Mark Zuckerberg – personalitate în multe privinţe asemănătoare, şi la bune, şi la rele. Deşi Joshua Michael Stern nu are nici pe departe acelaşi statut – a mai făcut până acum doar două filme, “Neverwas” (2005) şi “Swing Vote” (2008) – trebuie să recunosc că, pe undeva, “Jobs” mi-a plăcut mai mult decât “The Social Network”… poate pentru că, în ansamblu, e mai fluent, mai omogen, mai egal cu sine (nu neapărat în sensul mediocrităţii sau al platitudinii). Are un scenariu (Matt Whiteley) construit nu doar corect, ci şi eficient cu discreţie, prilejuind dezvoltarea portretului uman al lui Jobs, mai degrabă decât depănarea poveştii lui – motiv pentru care structura narativă e destul de dislocată, prezentând pe tot parcursul salturi în timp care pot fi derutante pentru cei dispuşi să-l ia mai degrabă ca pe o poveste a proiectelor Apple, MacIntosh, etc. Stern îl transpune într-o viziune cinematografică constituită dintr-un prim nivel sobru şi obiectiv, peste care aşterne un strat estetic convingător şi plin de promisiuni pentru viitorul carierei lui regisorale (cu condiţia să nu se manierizeze – dat fiind că unele figuri de stil par cam supralicitate). Are un simţ vizual incontestabil, relevat prin compoziţii de cadru expresive şi insolite cu meticulozitate (inclusiv cu aportul directorului de fotografie Russell Carpenter), precum şi prin formule de a combina pe alocuri mişcările de cameră elaborate cu montajul “rupt”, de impact – deşi, din păcate, mai pică şi în pierderi de racord, ca în secvenţa introductivă (între poziţiile personajului, alternând amorsa de prim-plan cu planurile întregi frontale – nu se pot scuza ca “figuri de stil”, întrucât este o secvenţă construită coerent şi expozitiv-detaşat; posibil ca neglijenţele să-i aparţină editorului Robert Komatsu, deşi în rest omul arată că-şi stăpâneşte competent meseria). Oricum, factorul esenţial rămâne construcţia personajelor, relevată mai ales în profilul colectiv al colaboratorilor lui Jobs – o galerie de portrete realiste (interesantă şi sugestivă succesiunea de fotografii alăturate din final: modelele reale şi actorii în roluri), individualizate puternic din doar câteva tuşe şi finalizate expresiv de către interpreţi.

Evident, în centrul atenţiei se situează Ashton Kutcher, nu numai în calitate de protagonist, ci şi de vreme ce distribuirea lui a suscitat anumite controverse. Dincolo de asemănarea fizică, însă, Kutcher compune un rol nicidecum memorabil, dar în orice caz adecvat. Reuşeşte să transmită convingător dualitatea personajului, forţa interioară ascunsă sub fizionomia de puşti inocent care refuză să îmbătrânească, precum şi ieşirile agresive adesea exagerate ce izbucnesc peste aerul aparent suav şi delicat. Dincolo de aceste calităţi, însă, nu se remarcă nici printr-o profunzime deosebită, nici ca gamă prea diversificată a mijloacelor de expresie – astfel că, de la un moment dat, prestaţia lui începe să devină previzibilă (în contradicţie cu evoluţia adevăratului Steve Jobs, care pe tot parcursul vieţii sale a fost mereu un om al surprizelor şi al întorsăturilor dintre cele mai neprevăzute).

Deşi, aşa cum am spus, îl consider mai împlinit decât “The Social Network”, cred totuşi că“Jobs” va tăia o brazdă mai scurtă şi mai puţin adâncă – fie şi numai fiindcă eroul său e mai cunoscut în rândurile celor preocupaţi de fondul informaticii decât de formele ei (în frunte cu Facebook-ul şi alte elemente populare). Rămâne, totuşi, o carte de vizită onorabilă din partea lui Joshua Michael Stern, care promite o evoluţie demnă de interes. Şi, în orice caz, chiar şi făcând abstracţie de valenţele modelului real, se impune ca un film-portret semnificativ – cel puţin apropo de personalităţile care îmbină forţa constructivă şi vulnerabilitatea auto-destructivă; ce-i drept, Steve Jobs, dincolo de toate suişurile şi căderile sale, alternate atât de dramatic, a sfârşit ca un învingător. Dispariţia sa prematură, în 5 octombrie, 2011 (stop respirator asociat cu o tumoră neuroendocrină pancreatică de care suferea încă din 2003 – episod eludat în film, datorită preocupării exclusive pentru personalitatea protagonistului), a ţinut strict de mâna destinului.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)

25 august, 2013, 00:00-00:50

Bucureşti, România

One Response to “CRITIC: “Jobs” – Un film-portret semnificativ”


Vorbeste acum sau taci pe vecie.

Andrei-Florin Ciobanu - Powered by WordPress and HQ Premium Themes.